Parfum şi culori unice, un gust particular, un ritual original, ceaiul este o băutură obținută prin infuzarea frunzelor uscate ale plantei Camellia sinensis (L.). În ceea ce priveşte cuvântul care denumeşte planta respectivă, originea lui este chinezească: ”cea” înseamnă în limba chineză ”frunză tânără”.
Sunt mai multe criterii după care se face clasificarea ceaiurilor. Unul dintre ele este gradul de oxidare („fermentare”) a frunzelor, după care avem 5 categorii principale:
Ceai alb: neveștejit și neoxidat;
Ceai verde: veștejit și neoxidat;
Ceai oolong: veștejit, ușor zdrobit și parțial oxidat;
Ceai negru (numit roșu de către chinezi): veștejit, zdrobit și complet oxidat;
Ceai Pu-erh: veștejit și parțial sau complet oxidat.
Termenul ceai desemnează și infuziile din alte plante decât Camellia sinensis, cum ar fi maté (Ilex paraguarensis), lapacho (Tecoma curialis), rooibos (Aspalathus linearis), condimente, mentă, mușețel, fructe uscate etc. Cei mai mari producători de ceai din lume sunt în principal Bangladesh, China, India, Sri Lanka, Kenya și Japonia. Ceaiul reprezintă cea mai răspândită și consumată băutură la nivel mondial, după apă desigur. Compoziția chimică a ceaiului variază în funcție de recoltă, condiții pedoclimatice și metoda de prelucrare; dintre componenți amintim: teina (alcaloid asemănător cu cel care se găsește in cafea, maté și nucile de cola), tanin și uleiuri volatile.
Producția mondială de ceai este estimată la circa 3,15 milioane de tone anual.
Istoria ceaiului are origini foarte vechi, probabil în jurul secolului al III-lea i.Hr. în China ceaiul era folositt în scopuri medicinale. În particular, călugării buddhiști au contribuit la răpândirea lui, utilizând această bătură ca și tonic, dar și ca băutură ritualică. Totuși originile lui e pierd în negura timpului, dar avem mai multe legende care s-au tranmis din generație în generație.
Cultura ceaiului are o vechime de aproape cinci mii de ani şi, deşi istoria ei a fost studiată temeinic, au rămas totuşi multe lacune. Încă mai este disputată problema ţării de origine a ceaiului. Mult timp s-a crezut că este China, dar s-au descoperit rămăşiţele foarte vechi ale unor plante de ceai într-una dintre provinciile Indiei, fapt ce a pus sub semnul întrebării preeminenţa Chinei. Există şi varianta care plasează pe primul loc, din punct de vedere diacronic, Vietnamul, de unde ceaiul ar fi pătruns mai apoi în China.
Chiar și astăzi se spune că ceaiul era băut pentru prima dată în urmă cu aproape 5.000 de ani. O legendă veche, ne spune că împăratul chinez Chen Nung, așezat să se odihnească la umbra unui arbore de ceai, obișnuit să bea paharul său de apă fiartă, după o briză ușoară au căzut câteva frunze de ceai în paharul aceaștuia. Slujitorul său credincios grăbit să ia paharul și să schimbe apa, dar împăratul la oprit: „ceea ce cerul ne trimite armonie va naște în noi.“ Și a băut din această băutură și imediat l-a cuprins un sentiment de bine, astfel că din acea zi a poruncit tuturor supușilor săi să consume băutura prețioasă pe care acum o numim ceai.
Se spune că Shennong, legendarul inventator al agriculturii și medicamentelor chinezești, a testat pe el însuși proprietățile medicinale ale diverselor plante, cu scopul de a încerca să vindece diverse boli. într-o zi acesta a gustat din 72 de tipuri de plante, unele dintre acestea fiind și otrăvitoare. Fiind grav otrăvit, acesta s-a întins la umbra unui copac, moment în care vântul a început să sufle și o frunză cu o aromă puternică a căzut din copac. Shennong a ridicat-o și a mestecat-o. Spre surprinderea lui, această frunză a reprezentat un antidot bun și a reușit să se vindece. Aceasta era frunza de ceai, care a devenit ulterior familiară tuturor oamenilor. De atunci, Shennong a susținut părerea conform căreia ceaiul ar avea funcția de detoxifiere și o importantă valoare curativă și a prezentat ceaiul poporului chinez.
O altă legendă care explică originea ceaiului datează din timpul dinastiei Tang. Legenda atribuie răspândirea ceaiului unui călugăr budist care petrecuse zile şi nopţi în rugăciuni şi meditaţii, până când într-o noapte a încălcat jurământul. Când s-a trezit şi a fost cuprins de mustrări de conştiinţă, şi-a tăiat pleoapele din cauză că l-au trădat, iar după ce acestea au căzut pe pământ din ele a crescut un arbust de ceai. Din frunzele lui, călugărul a preparat băutura care îi conferea o voiciune uimitoare. Interesant de menţionat este faptul că în limba chineză atât cuvântul care înseamnă ”ceai”, cât şi ”voiciune, robusteţe” sunt redate prin aceeaşi hieroglifă.
Conform unei alte legende din primele secole dinainte de Hristos, ceaiul era considerat o băutură revigorantă, care alunga somnul, drept pentru care era pregătit exclusiv pentru ceremoniile nocturne. Tot legenda spune că aceste proprietăţi deosebite ale ceaiului au fost descoperite accidental de păstori. Aceştia au observat că animalele care mâncau frunzele unor asemenea arbuşti deveneau neobişnuit de vioaie.
Modalităţile de cultivare şi de producere a ceaiului au fost ţinute mult timp în secret. În secolul al XI-lea, pentru prima dată, seminţele de ceai au fost duse în Japonia. Prima mențiune despre ceai în scrierile din Europa apare în Chai Catai (“Ceaiul Chinezesc ”), text ce îi aparține lui Giovannita Ramusioin și publicat în 1559 la Veneția. Se crede că primul european care a văzut ceaiul cu proprii ochi, în 1560, ar fi fost călugarul iezuit de origine portugheză Jasper de Cruz. Acesta a fost un misionar pe prima navă comercială care a ajuns din Portugalia în China. Ceaiul a fost adus în Europa de către olandezi în 1664, prin Compania Olandeză a Indiilor de Est.
[nextpage title=”Răspândirea ceaiului”]Răspândirea ceaiului, în mare parte în China, apoi se duce înapoi la Tang (618-907 d.Hr.) și în același timp, el a scris Lu Yu Cha Jing, canonul de ceai, primul și cel mai complet tratat despre ceai. În această perioadă istorică ceaiul era încă în curs la sol și în timp ce fierbe sub dinastia Song (960-1279 d.Hr.), frunzele au început să fie redus la o pulbere foarte fină și ceai cunoscut o mare răspândire. De aceea, această perioadă este cunoscută sub numele de Epoca de Aur a ceaiului.
În timpul dinastiei Tang, de asemenea, ceaiul a început să treacă granița chineză și pentru a satisface noi terenuri: Japonia, Coreea și Orientul Mijlociu. În Occident a venit în secolul al XVII-lea și au fost, probabil, portughezii să-l ia de la noi. Cu toate acestea, primul import din care avem dovezi istorice aparține anunțul Companiei Indiilor, prima aterizare în Franța și în Țările de Jos și apoi în toată Europa.
Și astăzi? În prezent ceaiul sa răspândit peste tot în lume, este o băutură foarte populară și apreciată pentru aroma sa, ritualul și, de asemenea, pentru proprietățile excelente de vindecare.
Gaiwan este una dintre metodele chinezești de preparare și servire a ceaiului. Cuvântul gaiwan denumește micul bol de proțelan asezat pe o farfurioară și acoperit cu un capac din care se bea ceaiul.
Metoda gongfu datează din aceeasi perioada ca și metoda gaiwan. Se folosesc ceainice mici de ceramică nesmâlțuită așezate în boluri întinse. Metoda este similară cu cea gaiwan, însă nu se recomandă a se folosi la prepararea ceaiurilor neoxidate datorită proprietăților ceramicii cu proprietăți izolatoare din care este facută vesela.
Chanoyu, ceremonia japoneză a ceaiului, este o tradiție influențată de budismul Zen. Estetica ceremoniei presupune rafinament, simplitate, suavitate. La prepararea ceaiului se folosesc chadōgu (unelte de ceai) și matcha (ceai verde sub forma de pudra). Pașii ceremoniei: curățarea bolurilor, fierberea apei, servirea musafirilor cu dulciuri apoi prepararea ceaiului și servirea ceaiului: – în chawan (recipientul în care se servește ceaiul) se pune pulberea de ceai (matcha); – peste matcha se toarnă apă fiebinte și se amestecă bine folosind un pămătuf de bambus (chasen); – plecăciuni sunt schimbate între gazdă și musafir în momentul primirii bolului cu ceai; – musafirul ia chawanul cu mâna dreaptă și îl așează în palma stângă; apoi îl rotește în sensul acelor de ceasornic de trei ori înainte să soarbă ceaiul; – când musafirul a treminat de băut, trebuie să laude cu voce tare ceaiul; – cu mâna dreaptă, el trebuie să șteargă chawanul în partea în care l-a atins cu buzele ; – chawanul este întors în sens invers acelor de ceasornic și înapoiat gazdei.
În mod tradițional, ceremonia are loc în camere așternute cu tatami, iar gazda, fie ea bărbat sau femeie, poartă chimono.
În Maroc, ceaiul reprezintă simbolul ospitalității și este preparat și servit de capul familiei sau de fiul său cel mai mare. De cele mai multe ori se folosește ceai verde (mai ales Gunpowder). Se pregătesc două ceainice în acelasi timp și în fiecare se pun frunze de ceai; frunzele se clătesc cu apă fierbinte, care se scurge imediat. Peste ceaiul verde înmuită se pune menta și relativ mult zahăr, apoi se toarnă apa clocotită. După câteva minute, gazda sau cel care prepară ceaiul, amestecă și gustă băutura, adăugând zahăr sau mentă dacă este necesar. Când ceaiul este gata, gazda ridică ambele ceinice și toarnă în pahare așezate pe o tavă gravată de metal. Se sevesc trei infuzii, din ce în ce mai dulci; după a treia, este politicos din partea musafirului să-și anunțe plecarea.
Ceaiul este preparat urmând cu strictețe următorii pași: încălzirea ceainicului; adăugarea frunzelor de ceai, câte o linguriță pentru fiecare persoană și una în plus “pentru ceainic”; turnarea apei fiebinți, dar nu clocotite peste frunze și infuzarea timp de 3-5 minute; amestecarea conținutului cu o mișcare circulară a ceainicului. Musafirilor li se pune la dispoziție și lămâie, lapte și zahăr.
Ceaiul rusesc se prepară folosind un samovar. Se prepară o infuzie concentrată de ceai într-un ceainic; se toarnă într-o ceașca puțin din ceaiul concentrat și se diluează cu apă caldă din samovar. Acest ceai infuzie conține flavonoizi, amino acizi, teina, polizaharide și vitamine (C, E, K), aducând numeroase beneficii asupra sănătății.
Surse info:
Historia – O scurtă istorie a ceaiului
