Nanotehnologie, un termen apărut recent (în jurul anului 1970) în vocabularul savanților, este definit de către Comisia Europeană ca o tehnologie care operează cu dimensiuni de ordinul nanometrilor, dar nu depășește dimensiunea de 100 nanometri. Principiul de clasificare a unui material ca nano este subiectul unor aprinse discuții în Comisia și Parlamentul UE. Inițial, nanomaterial a fost definit acela care conține particule libere, sub formă de agregat1* sau sub formă de aglomerat2**, din care cel puțin 50% din particule au dimensiuni ce variază între 1 și 100 nm. Pentru anul 2014, s-a propus dezbaterea procentajului minim de particule prezent în material și reducerea acestuia la 10%.
Nanomaterialele posedă proprietăți fizice și chimice net superioare substanțelor de dimensiuni normale, ca de exemplu o reactivitate chimică sporită datorită unei suprafețe de contact mai mari.
Sursă foto: FDA.gov
Domeniile potențiale de aplicare a nanotehnologiilor, în sectorul agroalimentar, sunt îmbunătățirea proprietăților mecanice și gustative a alimentelor și modificarea valorii nutriționale. Deasemenea, ele pot fi utilizate în ambalarea alimentelor, de exemplu pentru asigurarea unei protecții mai bune (ex: nanoargint) sau pentru a detecta gradul de prosepțime a produselor.
Totuși, pe lângă numeroasele avantaje a nano ingredientelor, ar putea exista riscuri la care pot fi expuși atât consumatorii, cât și muncitorii din aceste industrii, multe dintre acestea fiind încă necunoscute oamenilor de știință. În prezent, nici un studiu nu a reușit să demonstreze prezența evidentă a unor riscuri, dar nivelul de cunoaștere a acestui domeniu este foarte redus. De exemplu, cercetătorii nu au reușit încă să găsească un răspuns la numeroase întrebări legate de efectul nanomaterialelor asupra sănătății: Ce se întâmplă în sistemul digestiv? Din cauza dimensiunilor mai mici decât a unui virus, nanomaterialele pot pătrunde în corp prin căi diferite de cele cunoscute pentru alte substanțe chimice. Astfel, ele pot trece bariera membranei celulare și produce efecte neașteptate și nedorite.
În cadrul UE, în calitate de ingrediente sub formă nano autorizate sunt doar 2 aditivi:
E 551 Dioxid De Siliciu – antiaglomerant, utilizat frecvent în alimente sub formă de pudră, zahăr, sare, condimente, orez…
E 174 (nanoargint)– colorant ce poate fi utilizant în produse tip Mentos, M Ms, etc.
Toți producătorii, care utilizează la fabricare aceste ingrediente sub formă nano sunt obligați conform regulamentului 1169/2011 să indice în mod clar prezența acestora.
Exemplu de etichetare:
Ingrediente: Sare, antiaglomerant: E 551 (nano).
În final, putem spune că nanomaterialele fabricate pot aduce beneficii importante în progresul dezvoltării științei alimentelor, dar necesită încă studii aprofundate în ceea ce privește efectele asupra consumatorilor. Utilizarea acestora trebuie executată cu multă precauție și cu respectarea unei trasabilități impecabile.
*1Agregat – ansamblu de particule legat solid sau fuzionate între ele.
**2 Aglomerat – ansamblu de particule sau de agregate slab legate între ele, a căror suprafață exteriorară echivalează cu suma totală a zonelor de suprafață a tuturor particulelor ce formează aglomeratul.
Surse info:
REGULATION (EU) No 1169/2011 OF THE EUROPEAN PARLIAMENT AND OF THE COUNCIL
